În infinit nu există popas. Dacă ai obosit, îți tragi răsuflarea din mers.

                    In ziua de azi preferam sa calatorim cu masina,sa fim stapanii propriului timp alocat calatoriei ,sa nu depindem de nimeni,sa calatorim cat de repede sau cat de incet dorim...insa...in aglomeratia cotidiana oamneii au uitat sa mai circule cu trenul...sa priveasca viata si frumusetile naturii prin fereastra unui tren in care timpul curge uniform avand scopul de a te lasa sa vezi drumul ci nu doar tinta calatoriei,care te lasa sa te bucuri de timp si sa te relaxezi...Cum ar fi o calatorie cu trenul ...in care am scoate capul de fereastra si am vedea locomotiva care alearga adulmecand traversele...sforaind la podete...care tipa de fiecare data prelung la ivirea capetelor albe de pod...unde pistoanele zvarlesc ristmic lucioasele articulatii de-a lungul inaltelor si multiplelor roti...Este acea calatorie care ne permite sa ne intrebam sufletul ce vrea...sa uitam de grijile de zi cu zi...sa lasam sufletul sa respire linistit nepresat de haosul vietii....Hurducarea monotona,ciocanitul ascuns de lanturi si tampoane care bate necontenit masurile ce  se prefac la poduri in prabusiri asurzitoare de mari placi de fier..dupa care lasa in urma o liniste curgatoare ca a unui izvor...Aerul caldut care iti bate in fata atunci cand ai scos capul pe fereastra nu e nici prea rece...nici prea cald...e potrivit pentru ceea ce vrei sa simti...pentru ceea ce iti  ofera natura atunci cand nimeni altcineva nu poate sa-ti raspunda la intrebatile care ti le pune sufletul...singurul care poate face asta esti tu...si doar ascultand vocea interioara...care ne da semne la fiecare pas al existenteti noastre... vei stii sa-i raspunzi...vei putea ajunge la suprafata neslefuita a sufletului  si-i vei putea oferii forma dorita..
              Suntem slefuitorii propriei vieti si al propriului suflet daca stim sa ajungem acolo...daca uitam de agitatie si ne rezervam timp doar pentru noi..timpul in care sa ne vedem sufletul..sa nu-l neglijam sau sa uitam de existenta lui...Viata este foarmata dintr-un infinit de momente...insa de multe ori avem nevoie de un reapus care in ifinitatea asta inseamna o pauza de cateva secunde...ce-ar fi sa nu uitam sa luam aceste mici pauze pe care nu ni le poate judeca nimeni?

Somewhere in his smile,he knows that i don't need no other lover!

                   De multe ori,din cauza unui gest nechibzuit pe care l-am facut fata de cineva,am ajuns sa ma indepartez de oameni si de locuri care-mi erau dragi,sa ma inchid in mine si sa uit de ceea ce ma inconjoara doar pentru a nu mai ranii pe cineva.
                  Cu timpul am invatat sa las de la mine,sa fiu mai permisiva cu mine si sa las din orgoliu atunci cand trebuie...bineinteles ca am invatat lucrul asta cu ajutorul persoanei iubite...am invatat sa nu-l mai iau in brate pe "eu am dreptate" sau pe "e doar ca mine,trebuie sa fie ca mine"....sa fiu obiectiva in situatii critice si sa nu las orgoliul sa ma copleseasca.
                Egoismul de care dadeam dovada inainte sa-l intalnesc pe el, a disparut (chiar daca sunt momente cand ma gandesc doar la mine) si am invatat sa gandesc pentru doi,raportat la noi ,sa-mi pastrez persoana pe care o iubesc langa mine si sa n-o alung cu nerozii si ifose cum se intampla deobicei...Am invatat  sa las din orgoliu fiindca am avut pentru cine...e acel zambet tamp pe care il iubesc si caruia nu-i pot rezista niciodata chiar daca incerc de multe ori sa-mi pun orgoliul pentru a nu iesi ranita....Desi ma urasc ca-i cedez de fiecare data si orice suparare tine pana ii vad zambetul,stiu ca mereu va fi acolo si ca nu va pleca dintr-o greseala banala facuta de mine,dintr-o nerozie...insa la randul meu stiu ca mereu voi fi langa el....si voi incerca sa gandesc situatiile critice  pentru doi.

Siguranta e ucigatoare in asemena cazuri..ceea ce te farmeca e numai nesiguranta.Vazute prin ceata lucrurile par incantatoare!!!

                 Ce-ar fi daca pentru 5 minute ne-am opri din tot ceea ce facem,am opri timpul in loc  si ne-am privi unii pe altii asa cum nu reusim niciodata sa o facem,sa nu mai trecem nepasatori unii pe langa altii...sa ne lasam sufletele sa vorbeasca sa cautam in noi ceea ce in exterior nu se vede...constatam lipsa cuiva atunci cand nu mai e ,cand nu mai putem face nimic pentru aceea persoana care pana atunci nu ne interesa,sau ne era indiferenta,nu o cautam cu zilele din orgoliu,trecem nepasatori pe langa ea nestiind ca in clipa urmatoare poate nu va mai fi...se zice ca asa iti este sortit..insa de multe ori soarta ne-o facem singuri...o putem pacalii daca vrem...Doare sa nu-ti mai poti vedea persoanele dragi niciodata,tot ce mai ramane in urma lor e o  piatra funerara pe care sta scris un nume care se va sterge cu timpul si amintirile ...care cu timpul or sa intre in coltul acela de suflet si cu greu o sa-l mai deschizi..pentru ca durerea va fi prea mare.....Cineva mi-a zis odata:"Daca ar fi sa mor de tanara,as prefera sa mor repede si dur,fara sa-mi dau seama ce se intampla cu trupul meu"...m-au cutremurat aceste vorbe...insa agonia mortii e mult mai grea de suportat decat aceste cuvinte ...o moarte lenta  e mult mai grea decat una rapida...te cutremuri de naucitoarea revelatie ca goana nebuneasca dupa necazuri si visuri se apropie in acest moment  final.....Restul e intuneric absolut....
https://www.youtube.com/watch?v=pAyKJAtDNCw

Sunt sigura...si totusi.... nu stiu nimic in sine!!!

                            Mi se pare evident ca descoperirea formei e implicata in actul de conceptie artistica,inca din clipa fulgeranta a trecerii indeii creatoare din obscuritate la lumina constiinteti.Banalitatile sunt insa uneori utile si cea mai buna dovada este evidenta tendinteti de a se pleca de la o forma-sau mai bine zis de la mijloacele formale cu iluzia ca in acest fel se va ajunge la noutate si prospetime.Iar ispita e cu atat mai primejdioasa cu cat ea cuprinde si o perfida invitatie la facilitate.
                         Oare fac o gluma ieftina spunand ca un text bun seamana cu o femeie frumoasa si fara multe scrupule?

Nu ne permitem luxul de a pierde timpul!

                  Imaginile amurgului-impregnate de miresme si destramate de musculite asa cum calatorul ivit pe neasteptate destrama roiul de musculite in suspensie,deasupra unui gard viu inflorit,la poalele unei coline in crepusculul verii,caldura de catifea,musculitele de aur ,dansand.Acel calator care e plecat in cautarea Marelui Necunoscut,a Dragostei pe care n-a trait-o pana acum....singur...sperand ca va intalniiceea ce cauta...ca va gasi raspunsurile tuturor intrebarilor..ca va scapa de singuratatea care il ucide zi de zi...De mic a fost invatat sa-si caute fericirea...complicat...de ce nu si-a cautat-o daca a fost invatat ca e singurul scop  care merita osteneala?De ce a asteptat sa ajunga la varsta cand singuratatea nu mai e o alinare?Cand totul in jur i s-a parut trist si lipsit de viata?De ce sa se fi aventurat pe un drum de care altii se feresc?De ce acum,si nu atunci...cand era liber si cand nimic nu-l impiedica?...Adesea asteptam sa treaca timpul pentru a rezolva unele lucruri...pentru a gasii pe cineva care sa ne alunge singuratatea din suflet...aceea pereche pe care n-ai putea s-o dai pe nimic din lume,s-o lasi sa plece...fugim de drumul pe care ar trebui sa-l parcugem noi spre fiinta care ne face fericiti si asteptam  sa ne gaseasca ea...uneori e prea tarziu...uitam ca timpul nu se mai intoarce...anii trec..si constatam ca nu avem aceea persoana langa noi...sau ca nu ne-am indeplinit toate dorintele...fiinta umana are doua mari probleme:prima e ca nu stie cand sa inceapa,si a doua,cand sa se opreasca...Ar trebui sa iesim din sfera de confort si sa luptam pentru ceea ce ne dorim...sa nu asteptam sa ajungem la varsta la care sa regretam ca nu am avut timp sa facem anumite lucruri...sunt momente in viata cand trebuie sa ne incredem orbeste in intuitie!!!!!

Sunt momente in viata cand mandria si demnitatea....sunt lasate deoparte.Oamenii au si sentimente mai puternice!!

                     E una din serile alea de septembrie...ploioase....cand dorul de tine ma nimiceste...Unii poate nu cred....sau poate nu au simtit niciodata cum dorul de persoana iubita iti distruge interiorul,care deja era gol...datorita absentei celui pe care il iubesti...Singurul lucru in care te cufunzi e muzica...fie ca o scrii...fie ca o asculti..te ajuta cat de cat sa uiti de stare...Vrei sa tipi...sa urli ca ti-e dor de el...si totusi,singura expresie de pe fata ta e aceea de nepasare,de indiferenta fata de cei din jur si de ceea ce se intampla...in interior totul urla..nu poti spune nimanui ceea ce simti pentru ca nu stii cum sa spui...ce ar trebui sa spui...cum ar trebui exprimat...nu vrei sa dai dovada de slabiciune in fata altora,sa zica "Ia-uite-o si p-asta..",in fata lor esti cea mai puternica persoana caruia nu-i pasa de nimeni si de nimic....Nu vrei sa intelegi cum o singura persoana te poate aduce prin atatea stari...nu vrei sa-i spui lui...nu vrei sa-l dezamagesti...sa-l pierzi...e singurul care te-a facut sa simti dorul asta nenorocit care te ia fix in secundele cand va luati "la revedere printr-un sarut"....e persoana pe care n-ai lasa-o sa plece niciodata de langa tine...si alaturi de care nu te-ai plictisi vreodata....cand sunteti impreuna te simti completa...implinita...simti ca ai tot ceea ce iti trebuie langa tine...si totusi....dorul te mistuie de fiecare data...timpul se scurge repede peste voi...va aventurati pe un drum de care altii se feresc in cautarea fericirii...

              Dar la urma urmei,ce e fericirea?

              Dragostea ,se spune.Dar dragostea  nu e decat neliniste...un camp de lupta,nopti nedormite...cand vrem ca persoana de langa noi sa nu ne paraseasca....Adevarata dragoste e plamadita din extaz si agonie!

Lumea va fi adevărată atunci când omul va şti să iubească - până atunci, vom trăi crezând că ştim ce e dragostea, dar vom fi lipsiţi de curajul de a o înfrunta aşa cum este ea.

           Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie să o acceptăm, fiindcă ea este hrana existenţei noastre. Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzând ramurile pomului vieţii încărcate de roade, fără a cuteza să întindem mâna şi să culegem fructele.
          Se intampla cateodata sa ne dorim sa fim iubiti la fel de mult pe cat iubim...avem asteptari si speranta ca nu vom fi dezamgiti,insa dezamagirile aprar...si ne pierdem orice speranta...nu mai vrem sa ne ancoram in nicio relatie,crezand ca totul o sa fie la fel...dar apare EL si schimba tot,te ajuta sa treci peste multe,sa lasi trecutul in urma sa nu-ti mai pese de ceea ce a fost si sa privesti increzatoare prezentul si viitorul pe care speri ca il veti construii impreuna.
          Accepti greu intrarea lui in viata ta,fiind sceptica si rezervata in privinta sentimentelor nedorind sa treci prin aceleasi dezamagiri pe care le-ai mai trait,dar iti demonstreaza ca nu e ca restul si totul se schimba pentru tine.

        Ti se citeste fericirea pe fata ori de cate ori il privesti,il auzi,iti scrie un mesaj....iti apare cu un zambet tamp pe fata spunandu-ti acel "te iubesc" sincer pe care nu-l mai auzisei spus cu atata sinceritate si tandrete in glas...E ceea ce cautai...dar te-a gasit el pe tine...e lucrul la care te asteptai cel mai putin in momentele alea,cand totul devenise o monotonie si cand nu mai dadeai credit nimanui....dar iata ca cele mai frumoase momente sunt traite fara sa te astepti,fara sa le cauti...fara sa fugi dupa fericire..fara sa-ti fie frica ca o sa-l pierzi

   
       E periculos să iubeşti! Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult, încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândeşti la persoana iubită vreme de două minute şi uiţi de ea vreme de trei ore. În scurt timp însă, te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea trei ore şi o uiţi două minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceeaşi senzaţie ca şi drogaţii când nu îşi obţin drogul. În acel moment, aşa cum drogaţi fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste!

Ametealaaa.........

               Ameteala......Ameteala e senzatia cea mai chinuitoare.Nici o durere nu-i atat de cumplita.Ameteala......Lumea se invarte,se desface,te desfaci si tu,esti rupt in bucati.Obiectele se rasucesc,am vazut eu un film expresionist dupa "Crima si pedeapsa";toate erau strambe: acoperisurile ,gardurile, felinarele.Chinul e atroce.Rasturnarea:prietenul te acuza.Blocurile se prabusesc. Cutremurul spinteca solul si-ti spinteca fiinta,pe o linie mediana.